De ce credem în Dumnezeu

Credința într-o divinitate este centrală în identitatea a miliarde de oameni. Credința religioasă (sau absența ei) este centrală în reprezentarea pe care o avem despre noi și despre lume. Prin urmare, nu este de mirare că psihologii încearcă să înțeleagă când și cum se formează această credință, de ce unii oameni cred în Dumnezeu, iar alții nu și de ce în unele culturi aproape toți oamenii sunt religioși, iar în altele aproape toți sunt atei.

Desigur, știința nu poate investiga și, prin urmare, nu se poate pronunța cu privire la existența unei divinități. Implicit, ea nu se poate pronunța asupra corectitudinii credințelor pe care oamenii le au despre Dumnezeu. Însă cercetătorii pot să investigheze care sunt dimensiunile biologice, culturale, psihologice și sociale care ne predispun spre religiozitate sau spre absența acesteia.

Rezultatele cercetărilor de până acum au fost rezumate într-un articol recent, publicat de Mercier, Kramer și Shariff în Current Directions in Psychological Science. Într-o primă parte, ei prezintă explicațiile religiozității la nivel macro. Încearcă să explice, pe baza datelor disponibile și din perspectiva teoriei evoluționiste, de ce suntem predispuși ca specie înspre a crede în existența unei ființe supranaturale.

De ce suntem înclinați să credem în divinitate

Unul dintre factorii principali care explică această predispoziție este înclinația noastră spre a atribui unei ființe cu voință cauzalitatea evenimentelor care ne înconjoară. Subestimăm cu mult rolul întâmplării și al factorilor naturali și supraestimăm importanța intenționalității pentru a explica ce se întâmplă în jurul nostru. Această înclinație automată a fost dobândită datorită valorii sale adaptative: costurile nedetectării agenților potențial periculoși au fost foarte mari în evoluția noastră ca specie.

Prin urmare, această înclinație exagerată a fost adaptativă în evoluția noastră. Efectul secundar al acesteia a fost însă predispoziția noastră de a atribui cauzalitatea fenomenelor naturale unor agenți înzestrați cu voință, unor zei.

În societățile primitive, aceste divinități nu aveau un rol moralizator, iar puterile și cunoașterea lor erau limitate. Însă pe parcurs ce societățile umane au devenit mai mari, oamenii nu mai puteau să urmărească toți membrii. Cei care nu respectau regulile erau tot mai greu de identificat și de descurajat sau exclus.

A apărut credința în entități supranaturale omnisciente. Acestea văd tot, știu tot, pedepsesc ce e rău și recompensează ce e bine. Această credință a fost selectată cultural pentru că a fost adaptativă. Ea permitea grupurilor mari să coopereze și descuraja puternic nerespectarea regulilor. Grupurile care împărtășeau astfel de credințe aveau un avantaj față de celelalte.

Mercier et al (2018) enumeră mai multe studii care au arătat că oamenii sunt mai predispuși spre altruism și cooperare când cred că Dumnezeu este punitiv sau când de este reamintită această dimensiune a divinității.

De ce unii cred iar alții nu: diferențe personale și sociale

Explicațiile evoluționiste (biologice și culturale) pot să explice de ce avem cu toții înclinații religioase. Însă de ce unii dintre noi dau curs și dezvoltă aceste înclinații, iar alții nu? De ce sunt unele țări preponderent religioase, iar altele preponderent atee?

Pentru a răspunde la aceste întrebări, psihologii s-au uitat la factori proximi, factori care ne diferențiază unii de ceilalți. Acești factori pot fi cognitivi, motivaționali sau sociali.

Factori cognitivi

În primul rând, se pare că există o mare diferență între persoanele care au un stil cognitiv intuitiv sau analitic. Persoanele analitice își cenzurează mai mult tendința înnăscută de a-și asculta intuițiile atunci când iau decizii. Aceste persoane sunt și mai puțin credincioase decât cele mai intuitive.

Însă religiozitata nu depinde doar de capacitatea de a-ți inhiba intuițiile ci și de măsura în care le ai. Spre exemplu, oamenii care percep și înțeleg mai bine stările mentale ale altora tind să fie și mai credincioși pentru că atribuirea de stări mentale unor agenți facilitează credința în Dumnezeu.

Un diferențiator cognitiv, de data aceasta mult mai controversat, este inteligența. Datele existente până în prezent sugerează că persoanele mai inteligente sunt mai puțin credincioase. Pe de o parte, ele sunt mai analitice (vezi explicația de mai sus), însă au și o mai mică nevoie de beneficiile psihologice pe care le oferă religia, cum ar fi sentimentul că lumea este controlabilă. Oamenii inteligenți sunt mai capabili să genereze aceste beneficii ei înșiși. Și, în al treilea rând, oamenii inteligenți sunt mai nonconformiști și se simt mai confortabil să devieze de la majoritatea religioasă.

Factori motivaționali

În ce privește factorii motivaționali, există mai multe studii și chiar meta-analize care arată că persoanele care au o dorință puternică de a se percepe pozitiv (numiți self-enhancers) au niveluri mai ridicate de religiozitate, mai ales în societățile care valorizează puternic religia.

De asemenea, sentimentul de singurătate este asociat cu o mai mare religiozitate. La fel și nevoia de control și cu frica de moarte. Cu cât ai un sentiment mai redus de control sau o mai mare frică de moarte, cu atât credința în divinitate crește. Ambele stări au putut fi induse experimental și rezultatele au confirmat faptul că religiozitatea crește în aceste situații. Acești factori explică de ce oamenii mai în vârstă, cei care suferă de boli terminale și cei care au trecut printr-un dezastru natural tind să fie mai religioși (Bentzen, 2013; Jong, 2013)

Factori sociali

Factorii sociali includ socializarea copiilor într-o cultură religioasă și expunerea acestora la exemple de angajament religios. Persoanele expuse în copilărie la profesiuni de credință, practici religioase și comportamente congruente cu acestea (cum sunt voluntariatul, modestia etc) e mai probabil să fie credincioase la vârsta adultă.

Prin prisma acestor explicații, nivelul tot mai scăzut de religiozitate din culturile vestice este explicat de creșterea nivelului de controlabilitate a mediului, dar și de expunerea la mai puține exemple de angajament religios comparativ cu generațiile anterioare. Statul și economia oferă tot mai multă siguranță și bunăstare, iar rolul comunității mici este tot mai puțin important.

Acest articol se bazează pe „Belief in God: Why Peope Believe and Why They Don’t de Mercier, Kramer si Shariff, publicat in Current Directions in Psychological Science, in 2018.

Dacă ți-a plăcut articolul, ajută-ne să-l facem mai vizibil:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.